Când vreau să fii numai cu mine

În fiecare seară, Puiul de Urs se așeza lângă mama, la fereastră. Împreună căutau trei stele și își povesteau ce făcuseră peste zi.

Uneori, Puiul avea atât de multe de spus, încât uitau să mai numere stelele. Alteori se cuibărea lângă mama și stătea liniștit, cu boticul sprijinit de brațul ei.

Într-o dimineață, pe când se juca în grădină, a găsit câteva urme mici lângă alun. S-a aplecat să le privească, apoi a fugit în casă.

— Mama, vino să vezi! Cineva a trecut prin noroi!

Mama îl legăna pe frățiorul lui, care era aproape adormit.

— Vin după ce îl culc, i-a spus încet.

Bucuros, Puiul și-a adus bocancii la ușă. Voia să-i arate mamei fiecare urmă și să afle împreună cine le lăsase.

Dar, îndată ce mama l-a așezat în pătuț, frățiorul s-a trezit și a început să plângă. Ea l-a luat din nou în brațe, iar Puiul s-a întors la fereastră.

Urmele erau tot acolo. Mai putea aștepta puțin.

Numai că, mai târziu, cerul s-a umplut de nori. Mama a ieșit în grabă să adune rufele, iar primele picături au început să bată în geam.

Puiul și-a lipit nasul de sticlă. Ploaia cădea chiar peste locul lui de lângă alun.

— O să le șteargă… a șoptit.

Când a venit seara, bocancii lui erau încă lângă ușă.

Mama l-a găsit pe covor, răsucind între lăbuțe o pietricică albă. S-a așezat lângă el, iar Puiul i-a făcut puțin loc, fără să ridice privirea.

— Urmele mele nu mai sunt, a spus el. Și tu n-ai venit.

Abia atunci mama a văzut bocancii pregătiți de plecare.

— Ți-am promis că merg cu tine și te-am lăsat să aștepți. Îmi pare rău, Puiule.

El a frecat pietricica de covor, înainte și înapoi.

— Voiam să le vezi și tu.

Mama i-a mângâiat ușor spatele.

— Povestește-mi cum erau.

Puiul a desenat cu degetul câteva semne pe covor.

— Mici. Așa… și așa. Mergeau spre alun.

Mama s-a aplecat să le privească, de parcă urmele ar fi fost chiar acolo. Puiul a mai adăugat una, apoi a luat o foaie și un creion. Pe hârtie se vedeau mai bine.

În timp ce el desena, mama l-a întrebat:

— Mâine, după micul dejun, vrei să mergem să căutăm altele? Tata stă cu frățiorul tău.

Puiul s-a oprit cu creionul în aer.

— Numai noi doi?

— Numai noi doi.

A doua zi, mama și-a pus bocancii lângă ai lui, imediat după micul dejun. Puiul a luat desenul și au pornit spre alun.

Ploaia ștersese urmele. Totuși, puțin mai departe, pe potecă, Puiul a zărit două semne noi.

— Uite, mama! A mai trecut cineva!

Au mers încet, oprindu-se să privească pământul ud. Mama bănuia că fusese un iepure. Puiul era sigur că fusese o vulpe. Nu au aflat cine avea dreptate, dar au avut multe de povestit pe drumul spre casă.

Seara, la fereastră, Puiul s-a cuibărit iar lângă mama.

— Acolo e o stea! a spus el.

Apoi i-a povestit încă o dată despre urmele noi. Mama îl asculta, cu brațul în jurul lui, iar în grădină frunzele alunului foșneau încet.

Mai aveau două stele de găsit. Până atunci, puteau să mai stea puțin împreună.